(lat. adaptare – a se potrivi) – capacitatea organismului de a se modifica în raport cu schimbările intervenite în condițiile de viață, și prin care el devine mai apt de a îndeplini funcțiunile sale. Sunt adaptări acele detalii care rezultă din corelarea convenabilă, morfologică și funcțională, între părți și un organ, între organe și un organism viu, între indivizi din aceeași specie sau din specii diferite și, în sfârșit, între un organism și mediul lui de viață. Afectează conformații, structuri și funcții, în special acelea care asigură avantaje în supraviețuirea individului sau în perpetuarea speciei. Adaptarea este caracteristică tuturor formelor vieții. Se pot distinge: I. adaptări individuale care nu sunt ereditare și care constau din: 1) modificări care urmează și corectează alterările apărute în structura și funcția organelor (ex. reglarea stărilor teratologice, regenerări atipice, compensații funcționale) sau ale mediului; 2) fenomenele de aclimatizare și naturalizare, care sunt, de fapt, modificări pe care le suferă toți reprezentanții unei specii când aceștia sunt forțați să trăiască în condiții de mediu diferite de cele originare; II. adaptări specifice care sunt ereditare, se găsesc la toți reprezentanții unei specii sau ai unui gen, și, de asemenea, în variate grupe sistematice. Ele constau din: 1) adaptări morfofiziologice interne, care afectează funcționarea organelor; 2) adaptări ecologice (sau statistice), care se repetă cu o anumită frecvență printre locuitorii din același mediu sau din medii analoage; 3) adaptări care pun de acord raporturi specifice strict limitate la inter-relațiile habitatului și comportare. Originea adaptării a fost mult dezbătută de-a lungul secolelor XIX și XX, dar mai ales în ultimele câteva decenii. În general, adaptările au căpătat: I. explicații teleologice (existența în natură a unui scop final sau definit), potrivit cărora: 1) adaptările corespund unui scop definit și reprezintă manifestarea unei armonii prestabilite de către o forță creatoare supranaturală (teism); 2) adoptările sunt datorate unor cauze finale intrinseci, care conduc organismul spre o formă predeterminată; II. explicații neteleologice, potrivit cărora: 1) factorii din mediul extern produc, direct sau indirect, la unii indivizi, diferite feluri de alterări în unele din celulele lor germinale; dintre formele care se dezvoltă sub acțiunea selecției naturale, supraviețuiesc acelea la care alterările somatice sunt favorabile; repetarea timp de câteva generații a variațiilor avantajoase și orientarea lor de către selecția naturală în aceeași direcție, determină acumularea și adâncirea adaptării (darwinism, mutaționism); 2) adaptabilitatea este o proprietate fundamentală a organismelor vii; mediul exterior produce modificări adaptive în toți indivizii din aceeași specie, care se găsesc în noile condiții de viață (lamarckism); adaptarea organismului este adecvată condițiilor schimbate ale mediului (neolamarckism, miciurinism, lîsenkism). Biologia modernă a demonstrat fondul științific al teoriei evoluționiste, formulată de Charles Darwin, și al teoriei mutaționiste, formulată de H. de Vries, și care sunt opuse teoriilor teleologice (creaționiste și predeterministe), cât și teoriilor neolamarckiste.