(TEORIA FACTORILOR EREDITARI) — concepție referitoare la comportarea și rolul genelor în ereditate. Reprezintă rezultatul cercetărilor cu ajutorul metodei hibridării experimentale și concluziile formulate de Johann Gregor Mendel (1822— 1884), considerat creatorul și părintele geneticii. Concluziile comunicate în 1865, publicate în 1866 (dar date uitării deoarece contemporanii lui Mendel nu puteau concepe biologia inclusă în formule matematice și ereditatea relevată prin calculul probabilităților), sunt redescoperite în 1900 și ridicate la rangul de legi ale eredității. Mendel considera ereditatea un fenomen care poate fi studiat cu precizie; el face distincție între ceea ce se vede, deci, caracteristică (denumită ulterior fenotip) și acel ceva care stă la baza caracteristicii pe care l-a denumit „factor ereditar” (ulterior „genă”, a căror totalitate, dintr-un organism, alcătuiește genotipul). În concepția lui Mendel factorii ereditari (sau genele) sunt independenți unii de alții și fiecare dintre ei guvernează o anumită caracteristică observabilă. Mendel a realizat analiza eredității prin hibridări experimentale cu soiuri de mazăre, Pisum sativum (2n = 14 cromozomi) ajungând la cunoașterea și formularea legilor eredității prin relevarea ordinii din hazard (întâmplare) în urma prelucrării statistice a populațiilor hibride. V.FACTOR,GENETICĂ.