Hipocrate
Hipocrate (460—377 î.e.n.) s-a născut în insula Cos din Marea Egee. Încă din tinereţe Hipocrate a fost bine cunoscut ca medic care umbla prin sate şi vindeca oamenii nevoiaşi. Această activitate desfăşurată încă din tinereţe în slujba şi binele omului, l-a ajutat să dobândească o bogată experienţă medicală şi i-a dat prilejul să cunoască anumite ţinuturi cu tipuri diferite de oameni.
În insula Cos, el a organizat o renumită şcoală medicală. Împreună cu elevii săi studia anatomia şi fiziologia pe diferite animale şi apoi cunoştinţele dobândite le aplica la om, deoarece în acea epocă erau interzise disecţiile pe cadavrele omeneşti.
Întreaga sa experienţă a fost concretizată în lucrarea cunoscută sub numele de „Corpus hippocraticum“ (Culegere hipocratică), care reprezintă o sinteză a cunoştinţelor de medicină, embriologie, anatomie şi fiziologie, acumulate în colaborare cu elevii săi. Această lucrare de amploare din domeniul medicinii cuprinde numeroase date despre scheletul axial şi al craniului, despre musculatura corpului şi unele organe interne, ca: stomacul, ficatul, aparatul respirator. |
Separat sunt prezentate inima şi unele vase de sânge, arătându-se importanţa lor pentru organism.
Această „Culegere hipocratică“ cuprinde aproximativ 60 de cărţi, dintre care amintim pe cele mai importante: Epidemiile; Prognosticul; Despre aer, ape şi locuri; Despre boala sfântă; Despre fracturi; Despre articulaţii; Regimul în bolile acute şi Vechea medicină.
În toate aceste cărţi întâlnim aceeaşi atitudine realistă şi antispeculativă, aceeaşi preocupare pentru punerea în lumină a cauzelor materiale ale bolii, aceeaşi strădanie de a fi neapărat de folos omului suferind.
Cea dintâi exigenţă formulată în scrierile hipocratice este ca medicul să fie un observator atent şi perspicace.
Iată aspectele recomandate de autorul primei cărţi a „Epidemiilor” pentru a fi luate în seamă de practicieni:
Tipul constituţional comun tuturor bolnavilor, precum şi cel individual, boala, bolnavul, îngrijirea lui, îngrijitorul bolnavului, dacă boala merge spre ameliorare sau spre agravare, starea meteorologică în totalitate, cu particularităţile aerului şi ale fiecărei regiuni în parte, obiceiurile regimului alimentar, felul de viaţă, vârsta bolnavului, după cum vorbeşte el, dacă se reţine de la vorbă, reflecţiile sale, somnul şi insomnia, visele, felul şi momentele în care apar acestea, mişcările mâinilor, mâncărimea, plânsul, salivaţia, vărsăturile, modificările bolilor şi urmările lor, desfăşurarea funestă sau favorabilă abolii, transpiraţiile, răcirea corpului, fiorii, tusea, strănutul, sughiţul, respiraţia, râgâiala, bolboroseala zgomotoasă sau mută în pântece, hemoragiile şi hemoroizii, toate aceste fapte trebuie cercetate, precum şi tot ce se produce din pricina lor.
Dar medicul nu trebuie să se limiteze la datele brute furnizate de simţurile sale, ci este obligat să supună unei analize raţionale aceste date, astfel încât de aici să rezulte o cunoaştere aprofundată a fenomenelor clinice. Ar fi greu de supraapreciat însemnătatea contribuţiei aduse de medicina hipocratică la elaborarea metodologiei curente a observaţiei ştiinţifice. Dar clasicistul francez Louis Bourgey atrăgea atenţia că asemenea experimentării, observaţia ştiinţifică a constituit o „cucerire anevoioasă”, întrucât presupune un efort sistematic de reflecţie, de comparaţie şi de verificare, necesitând un antrenament lung şi dificil.
Hipocrate arată în cartea „Prognosticul“ că medicul „trebuie să-şi întemeieze judecata pe ansamblul tuturor semnelor observate prin studierea minuţioasă a bolnavului şi a evoluţiei bolii”.
În acelaşi tratat aflăm descrieri amănunţite ale fizionomiei şi atitudinii bolnavului, aspectul exterior al acestuia, furnizându-i medicului informaţii importante asupra evoluţiei ulterioare a respectivului caz.
Medicii hipocratici refuzau să invoce cauze supranaturale pentru a explica apariţia îmbolnăvirilor. În legătură cu aceasta, autorul tratatului „Despre aer, ape şi locuri” polemizează cu cei care socoteau că o misterioasă afecţiune semnalată la unii bărbaţi sciţi, constând din pierderea caracterelor masculine, ar fi provocată de voinţa zeilor.
Hipocrate nu acceptă o asemenea explicaţie cu caracter religios a fenomenelor patologice. „Eu cred că această boală este la fel de divină ca toate celelalte şi că îndeobşte o boală nu este nici mai omenească decât alta, ci toate sunt la fel de divine, adică au o pricină firească, întrucât nimic nu se produce fără o pricină firească”.
Marele nostru geograf Simion Mehedinţi considera că scrierea „Despre aer, ape şi locuri” reprezintă „cea dintâi operă mai însemnată de geografie”. Hipocrate îşi expune aici opiniile în legătură cu înrâurirea mediului asupra caracteristicilor fizice şi a temperamentului diverselor populaţii. Aceste opinii pot să pară astăzi destul de fanteziste, dar este în mod indiscutabil meritul savantului antic de a se fi străduit să pună în evidenţă determinismul material al unor complexe fenomene biologice şi sociale.
Aflăm, de pildă, din scrierea amintită că:
Aceia care locuiesc în regiuni înalte sau pe platouri bătute de vânturi şi bogate în ape au statura înaltă, corespunzătoare, iar temperamentul lor este mai puţin curajos şi mai blând. Cei care locuiesc în ţinuturi sărăcăcioase, fără ape, dar înalte, în care schimbările anotimpurilor nu sunt bine precizate, par să aibă în asemenea locuri mai degrabă o înfăţişare uscăţivă, sunt firi nervoase şi sunt mai mult galbeni decât oacheşi. Moralul lor înclină spre mânie şi neatârnare, întrucât acolo unde schimbările anotimpurilor sunt foarte frecvente şi mult diferite între ele, acolo vei găsi şi înfăţişările, temperamentele şi tipurile constituţionale cele mai deosebite.
Hipocrate şi elevii săi, în lucrarea intitulată „Despre natura omului” consideră că organismul uman este constituit din părţi solide şi părţi lichide, denumite umori, grupate în patru tipuri: sângele (elaborat de inimă), mucusul (elaborat de creier), fierea galbenă (elaborată de pancreas) şi fierea neagră (elaborată de ficat). Extinzând această teorie a umorilor, ei susţineau că într-un organism sănătos, umorile se află în echilibru, şi că temperamentul omului depinde de predominarea uneia din cele patru umori, şi anume: predominarea sângelui determină temperamentul sanguin, a fierii galbene, temperamentul coleric, a mucusului, temperamentul flegmatic şi a fierei negre, temperamentul melancolic. Fiziologia pavlovistă recunoaşte existenţa a patru tipuri de comportament al oamenilor, tipuri stabilite de Hipocrate, dar care aveau un caracter evident neştiinţific pentru explicarea cauzelor tipurilor de temperament.
Apariţia îmbolnăvirilor erau cauzate, după părerea hipocraticilor, ruperii echilibrului dintre umori, mai ales prin creşterea nemăsurată a cantităţii sau prin alterarea calitativă a uneia dintre ele, iar păstrarea acestui echilibru este influenţată permanent de condiţiile externe. De aceea, în tratarea maladiilor, hipocraticii acordau o mare importanţă igienei, felului de viaţă, regimului alimentar şi particularităţilor individuale.
În „Culegerea hipocratică“ sunt cuprinse, în afara noţiunilor de anatomie şi fiziologie, şi numeroase cunoştinţe despre embriologia plantelor şi a animalelor, despre ereditate, domeniu în care hipocraticii erau adepţii teoriei pangenezei.
Din punct de vedere filosofic, Hipocrate avea o concepţie materialistă. El a arătat că medicina trebuie să aibă permanent la bază date precise, experimentale, şi că medicul trebuie să cunoască natura corpului omenesc şi funcţionarea lui, fără să apeleze la speculaţii.
Hipocrate şi şcoala sa au adus o contribuţie importantă la dezvoltarea ştiinţelor medicale. El rămâne în istoria medicinii ca o mare personalitate care şi-a dedicat întreaga viaţă şi activitate în slujba omului.
Prin jurământul său – „Jurământul hipocratic” – acesta a transmis tuturor generaţiilor de medici dragoste pentru fiinţa umană, care trebuie iubită şi slujită cu cinste şi dăruire. Jurământul hipocratic beneficiază şi astăzi de un prestigiu atât de mare, încât sub o formă uşor modificată, pentru a corespunde mai bine realităţilor actuale, continuă să fie respectat de absolvenţii anumitor instituţii de învăţământ superior medical. Iată acest text venerabil:
Jur pe Apolo medicul, pe Asclepios, pe Higea şi Panaceea, pe toţi zeii şi zeiţele, luându-i ca martori, că voi îndeplini, pe cât mă vor ajuta puterile şi priceperea, jurământul şi legământul care urmează. Pe învăţătorul meu într-ale medicinii îl voi socoti deopotrivă cu cei care m-au adus pe lume; pe copiii săi îi voi privi ca pe nişte fraţi şi, dacă vor dori să devină medici, îi voi învăţa fără plată şi fără să le cer vreun legământ. Preceptele, lecţiile orale şi tot restul învăţăturii le voi împărtăşi fiilor mei, fiilor învăţătorului meu şi ucenicilor uniţi printr-o făgăduială şi printr-un jurământ, potrivit legii medicale, dar nimănui altcuiva. Voi îndruma îngrijirea bolnavilor spre folosul lor, pe cât mă vor ajuta puterile şi mintea, şi mă voi feri să le fac orice rău şi orice nedreptate. Nu voi încredinţa nimănui otrăvuri, dacă-mi va cere, şi nici nu voi îndemna la aşa ceva; tot astfel nu voi încredinţa nici unei femei leacuri care să o ajute să lepede. Îmi voi petrece viaţa şi îmi voi îndeplini meşteşugul în nevinovăţie şi curăţenie. Nu voi practica operaţia scoaterii pietrelor din băşica udului, lăsând-o în seama celor care se ocupă cu aceasta. În orice casă aş intra, voi intra spre folosul bolnavilor, păzin- du-mă de orice faptă rea şi stricătoare comisă cu bunăştiinţă, mai ales de ademenirea femeilor şi a tinerilor, liberi sau sclavi. Orice aş vedea şi aş auzi în timp ce-mi fac meseria şi chiar în afară de aceasta, nu voi vorbi despre ceea ce nu-i nicio nevoie să fie destăinuit, socotind că, în asemenea împrejurări, păstrarea tainei este o datorie. Dacă voi respecta acest legământ fără să-l calc, fie să mă bucur pe deplin de viaţa şi de meseria mea, pururi cinstit de ceilalţi, iar dacă voi nesocoti şi voi fi un sperjur, merit să am o soartă dimpotrivă!
Acest jurământ hipocratic reuşeşte să sintetizeze experienţa morală „eternă” a breslei vindecătorilor, astfel că el nu va putea deveni nicicând anacronic.
Aristotel, marele gânditor al antichităţii, în lucrarea sa „Politica” afirma că: „Se poate spune despre Hipocrate, nu ca om, ci ca medic, că este cu mult mai mare decât un altul care s-a făcut cunoscut printr-o statură mult mai mare ca a sa“. Aşa se explică faptul că la câteva decenii după moartea sa, învăţatul din Cos mai păstra faima unui medic de seamă, faimă care a trecut peste secole, rărnânând, pe drept cuvânt „părintele medicinii".
Miguel Servet (1511—1553) - descoperitorul micii circulații. S-a născut în anul 1511 la Villanuera în Navara.
Fiu al unui notar, se înscrie de timpuriu la Universitatea din Saragosa unde studiază matematicil...