(gr. genos — descendență, urmași) — unitate elementară a eredității. Pentru a indica particulele eredității, Gregor Mendel (1865) a folosit termenul de factor ereditar. Noțiunea de genă a fost creată de W. L. Johannsen în 1909. Prin cercetările lor, T. H. Morgan și colaboratorii săi, după anul 1910, au stabilit că genele sunt localizate în cromozomi, sunt particule materiale, aranjate liniar asemănător unor mărgele într-un lanț de-a lungul cromozomului; poziția ocupată de o genă în cromozom se numește locus. Ca urmare a mutației, o genă poate prezenta mai multe stări discrete, denumite alele, dintre care numai una singură există în fiecare cromozom. Rezultă că în organismele diploide pentru fiecare caracteristică există două gene alele, în timp ce în organismele haploide există o singură genă alelă. La organismele diploide, alelele se unesc prin fecundare și se separă sau segregă prin diviziune reducțională. Gena se autoreproduce exact multe generații celulare. În concepția clasică, gena reprezintă în același timp o unitate: de funcțiune (ea determină caracteristicile ereditare), de mutație (structura chimică a genei se schimbă prin mutație, care determină formarea alelelor; alela normală, tipul original sau sălbatic, se notează cu simbolul +) și de recombinare (separarea genelor prin crossing over și schimbul de grupuri sau blocuri de gene corespunzătoare între cromatidele nesurori ale cromozomilor homologi). Ulterior, în special cercetările efectuate după anul 1950 au relevat cazuri în care diverși loci sau gene se comportă ca și când sunt complecși și compuși din subloci sau subgene, separabili prin crossing over intragenic. În anul 1941, concepția despre gene s-a completat cu ipoteza o genă — o enzimă (formulată de G. W. Beadle și E. L. Tatum), potrivit căreia fiecare genă controlează sinteza, funcția și specificitatea unei enzime. Descoperirea, după anul 1944, a faptului că genele sunt molecule complexe constituite din acizi nucleici, ADN și ARN (la unii viruși), care reprezintă materialul genetic, a determinat o schimbare a vechii reprezentări a genei. S-a stabilit astfel că gena corespunde unui segment de acid nucleic format dintr-o secvență liniară de nucleotizi, în care este scris un mesaj chimic sau informația ereditară, care începe și sfârșește cu semne speciale de „punctuație”. Informația genetică se transmite de la o celulă la alta prin sinteza semiconservativă a ADN, iar transformarea secvenței nucleotidice în secvența proteică se realizează prin intermediul unui „cod”. Astfel, secvența nucleotizilor în ADN determină secvența, aminoacizilor în lanțul polipeptidic, deci între molecula de ADN și molecula proteică există o colinearitate, ca urmare, unei schimbări (prin mutație) în secvența nucleotizilor din genă îi corespunde o schimbare a secvenței aminoacizilor în proteine. Cercetările au stabilit că secvențe scurte specifice de nucleotizi (un triplet; v. CODON) din genă, controlează, în parte, fiecare aminoacid. Segmentul macromoleculei de ADN (sau ARN la unii viruși) care alcătuiește o genă, format, în medie, din 900 — 1-500 de nucleotizi, posedă o serie de poziții dispuse liniar, schimbabile prin mutație, între care poate avea loc recombinarea genetică. Segmentul de acid nucleic care funcționează unitar, ca o genă este numit cistron, deci gena sau cistronul = o catenă polipeptidică. În concluzie, genetiștii consideră gena o regiune discretă din cromozom care, în primul rând, este responsabilă pentru un produs celular specific, iar în al doilea rând, constă dintr-o colecție lineară de unități potențial mutabile (poziții sau situri mutabile; engl. site - poziție), din care fiecare poate exista în câteva forme alternative — pseudoalelele — și între care (între pozițiile mutabile) poate apare crossing over intragenic. V. PLASMAGENA.