Biomolecula scoasă din viu, devine moleculă organică sau simplu moleculă.

M. Andrei (1980)

William Harvey

William Harvey - Descoperitorul circulației sângeluiÎn primăvara anului 1578, a văzut lumina zilei în orașul Folkestone, din comitatul Kent, cel care avea să devină una din personalitățile științifice cele mai proeminente ale Angliei şi ale lumii, William Harvey.

Tatăl său se trăgea din pătura de țărani liberi, numită în Anglia „yeormanry“ și a fost un negustor destoinic. Şi-a petrecut copilăria în tovărășia celor șase frați şi două surori ale sale. În casa părintească a învățat să citească şi să socotească. La vârsta de zece ani, William a părăsit orașul natal, începând studiile secundare.

Vreme de cinci ani (1588—1593) a învățat la Canterbury, iar după terminarea studiilor medii, la vârsta de 16 ani, a fost admis în Colegiul „Gouville şi Caius“ din Cambridge. În acest așezământ, tânărul Harvey a făcut studii de filosofie şi logică, iar după terminarea lor, la vârsta de 20 de ani, a părăsit Anglia, spre a-și continua studiile în Italia, la Padova, care era pe atunci unul dintre cele mai cunoscute centre de învățământ medical din Europa.La aceeași universitate și-a făcut studiile și stolnicul Constantin Cantacuzino, care a tipărit aici prima hartă a Valahiei.

Faima acestei universități se explică şi prin aceea că republica venețiană se străduia să asigure continuitatea tradiției vechii instituții, prin chemarea la catedrele sale a celor mai vestiți dintre profesorii timpului. Un renume deosebit căpătase învățământul anatomic, datorită prelegerilor lui Vesale, întemeietorul anatomiei moderne, precum şi ale continuatorului său, nu mai puțin cunoscutul Fabrizio d’Aquapendente, descoperitorul valvulelor venelor, unele dintre cele mai însemnate elemente care intervin în circulația sângelui. Datorită acestor împrejurări, Padova a fost unul dintre orașele de cultură cele mai prețuite şi mai cunoscute de-a lungul Evului Mediu, mai ales în ceea ce privește studiul medicinii.

În timpul școlarizării sale, William Harvey a avut posibilitatea să cunoască lucrările anatomiștilor italieni, adâncind pe acelea ale lui Colombo şi Cesalpino, precum şi ale profesorului său Fabrizio d’Aquapendente. Climatul științific de la Padova, unde şi-a început primele cercetări, avea astfel să influențeze epocala sa descoperire.

În anul 1602, Harvey a primit diploma de doctor în medicină şi s-a întors în patrie. La Londra a devenit curând profesor de anatomie şi chirurgie. Concomitent, el desfășura o variată şi bogată activitate medicală, mai ales în păturile de jos ale populației, spre mizeria cărora se simțea atras de o caritate superioară.

Era un om măsurat, serios, foarte calm, despre al cărui sânge rece circulau adevărate legende. Astfel, se spunea despre el că în războiul din 1642 el citea netulburat cărți medicale, şi numai explozia în imediata apropiere a unei ghiulele de tun îl făcea să-şi dea seama unde se află.

Martorii oculari povesteau că, în altă situație alunecând de pe vârful unei căruțe şi lovindu-și grav tâmpla, primul lucru a fost să-şi controleze pulsul propriu.

Datorită meritelor sale deosebite, Harvey este ales la data de 5 iunie 1607, membru al Colegiului medicilor din Londra. Puţin după aceea, Harvey solicită un post de medic la vechiul spital londonez Sf. Bartolomeu şi la data de 14 octombrie 1609 este admis în funcția cerută. În anul 1613 a fost numit medicul regelui Angliei, Iacob I, continuându-și slujba și pe lângă regele Carol I, care avea să plătească cu capul, victoria revoluției burgheze din veacul al XVII-lea. Printre oamenii de seamă de a căror sănătate se îngrijea Harvey erau lordul Thomas Howard d’Arundel şi lordul Francis Bacon.

La 4 august 1615 William Harvey a fost numit lector de chirurgie la Colegiul medicilor. El a predat aici anatomia şi chirurgia până în anul 1656, când si-a dat demisia.

Despre metoda sa pedagogică există unele date de o deosebită însemnătate, consemnate în notele manuscrise ale primului său curs.

Astfel, la începutul paginii 98 a manuscrisului, Harvey menționa planul lecției „Despre organe“, dând şi unele indicații metodologice:

1. Străduiește asupra a ceea ce poți cuprinde în întregime dintr-o aruncătură de ochi, abdomenul, de exemplu. Apoi împarte-l în subdiviziuni logic stabilite după locul lor şi stabilește relațiile dintre ele.
2. Subliniază ceea ce este particular la cadavrul pe care-l diseci atunci.
3. Nu folosi texte, nici pe cele apreciate de tine însuți şi nici pe cele consacrate, decât pentru ce îți este cu neputință să arăți direct.
4. Trebuie să diseci cât mai mult posibil sub ochii auditorului.
5. Bazează-ţi raționamentul just atât pe observațiile altuia, cât şi pe ale tale şi fă ca omul să fie înţeles din structura animalelor, aplicând metoda socratică. Extinde anatomia pură la explicarea cauzelor bolilor şi folosește înțelepciunea naturii pentru înlăturarea greșelilor şi lămurirea rolului acțiunii organelor, întrucât folosul anatomiei este pentru medic să arate ceea ce trebuie făcut în caz de boală.
6. Nu acoperi nici cu laude şi nici cu dispreţ pe ceilalţi anatomişti. Toţi au făcut ce-au putut, iar cei ce s-au înşelat au numeroase scuze.
7. Nu pierde timpul în vorbărie cu alţii sau încercând să-i convingi altfel decât prin dovezi pe care le poţi pune imediat sub ochi.
8. Prezintă lucrurile pe scurt şi simplu, dar fără să laşi să-ţi scape ce se poate vedea.
9. Nu vorbi despre ceea ce se poate explica fără prezența corpului (disecat) sau despre ceea ce se poate învăţa singur.
10. Nu intra în prea multe amănunte, nu face să se prelungească prea mult discuția, căci timpul n-o permite.

Cu calmul ce îl caracteriza, William Harvey şi-a început cercetările cu privire la circulația sângelui. El a disecat numeroase animale, a făcut şi vivisecții, spre a le observa inima şi modul de mișcare a sângelui în sistemul de irigație al organismului. Spre a stabili precis drumul făcut de sânge în organism, a experimentat pe câini, cărora le lega diferitele vene şi artere din anumite regiuni ale corpului. Astfel, blocând vena cavă a observat că vasele se tumefiază spre extremități, în timp ce porțiunile lor apropiate de inimă se golesc de conținut. Încetând blocarea, sângele şi-a urmat calea spre atrii. Acest lucru l-a convins că sângele circulă prin vene, din porțiunile vecine, spre inimă.

După numeroase experiențe şi observații, în anul 1616, când şi-a început cursul de anatomie, William Harvey a expus concepția sa despre circulaţia sângelui. Din manuscrisele primelor prelegeri care s-au păstrat, se poate stabili cu uşurinţă că încă de pe atunci Harvey a pus bazele teoriei asupra circulaţiei sângelui. Datorită structurii inimii, William Harvey admite că „sângele străbate mereu plămânii, spre a se întoarce în aortă, ca la jocul celor două clapete, ale unei pompe de apă“. El mai admite, de asemenea, constatând efectul produs de o ligatură (pe un membru), că „sângele trece prin artere spre vene, de unde se demonstrează că există o mișcare perpetuă, în cerc, a sângelui sub impulsul inimii”.

Aceste câteva rânduri conțin miezul epocalei descoperiri. Principiul funcționării pompei era aplicat fără Experiente cu legarea mainii deasupra cotului, care arata ca in vene sangele circula intr-un singur sensezitare de către marele fiziolog. Pentru a demonstra că deplasarea sângelui nu se poate face decât în circuit, mai târziu, a folosit un simplu raționament matematic. Deci, marele merit a lui Harvey este şi acela de a-şi fi bazat afirmațiile sale pe o serie de demonstrații matematice. Astfel el a introdus, pentru prima oară, în cercetările biologice anumite elemente de calcul matematic. Prin aplicarea legilor mecanice a ajuns la concluzia că mișcarea sângelui în artere provine din izbirea coloanei sanguine de pereții elastici ai acestora. Aplicarea mecanicii în fiziologie avea să aibă urmări însemnate pentru dezvoltarea medicinii. Astfel, în baza acestui pionierat a luat naștere mai târziu un nou sistem, iatromecanica, al cărui întemeietor a fost filosoful şi medicul francez René Descartes.

Deși prezentând, încă din anul 1619, publicului larg teoria sa despre circulația sângelui, Harvey ca un adevărat savant, prudent în lansarea unor descoperiri revoluționare, a mai avut nevoie de încă 9 ani de cercetări şi verificări minuţioase, înainte de a publica în anul 1628, lucrarea sa capitală intitulată: „Exercitcitio anatomica de motu cordis et sanguinis în animalibus“ (Cercetarea anatomică despre mișcarea inimii şi a sângelui la animale).

Această dată reprezintă un moment crucial în istoria științei. Lucrarea a reușit, pentru prima dată, să elucideze conținutul tomurilor nesfârșite ale medicinii antice şi arabe, cu uriașele lor comentarii, care deveniseră tot mai numeroase de-a lungul vremurilor, izbutind să le înlăture, cu toată împotrivirea înverșunată a bisericii catolice.

Nu se cunoaște o indignare mai mare în istoria medicinii noi, ca aceea stârnită de apariţia cărţii lui Harvey. Două „duzini” de savanți cu renume ai epocii au luat atitudine împotriva ei, înfierându-l pe autor ca pe un fantast periculos pentru’ dezvoltarea ştiinţei şi duşman al religiei. Cel mai violent dintre toţi a fost anatomistul francez JeanRiolan, căruia de altfel Harvey i-a răspuns imediat într-o cărticică publicată în latinește.

Controversa a luat proporții atât de mari şi a antrenat toate centrele universitare ale Europei, încât s-a născut şi zicala: „Malo cum Galeno errare, quam Harveii veritatem amplecti“ (Mai bine să greşesc cu Galen, decât să-i dau dreptate lui Harvey), care dovedește cât de reacționară era medicina oficială a timpului.

Cu toate apostrofările aduse de adversarii săi, Harvey îşi continuă şi extinde cercetările asupra diferitelor grupe de animale, încât putem să afirmăm că el este întemeietorul fiziologiei comparate a circulaţiei.

Observaţiile sale nu se limitează numai la om, ci el studiază anatomia şi circulaţia la numeroase grupe de nevertebrate şi vertebrate. Păsările, şopârlele, broaștele, peştii, racii, moluştele, viermii, insectele, embrionii de vertebrate, toate îl pasionează şi îl interesează; el constată prezenţa inimii la vreo 60 de specii diferite, studiază rolul ei în circulația sângelui, preocupându-se de acest fenomen îndeosebi la om.

Exercitiationes de generatione animaliumÎn anul 1651, Harvey publică o lucrare, tot atât de importantă şi concisă ca şi prima, intitulată: „Exercitationes de generatione animalium“ (Cercetări despre dezvoltarea animalelor). În această lucrare, autorul se preocupă de dezvoltarea embrionară a inimii şi a arterelor la diferite grupe de animale.

El studiază foarte amănunțit dezvoltarea embrionară a puiului de găină şi a căprioarei, arătând că inima apare cu mult mai devreme decât ficatul.

El arată că embrionul de găină nu se dezvoltă nici din albuş, cum susţinea profesorul său Fabrizio d’Aquapendente, nici din gălbenuș, cum susținea Aristotel, ci din cercul, sau pata (astăzi, discul embrionar) de pe suprafaţa gălbenuşului. Harvey urmărește dezvoltarea părţilor embrionului şi succesiunea apariţiei şi diferențierilor, arătând că organele absolut necesare vieții animalului apar şi se dezvoltă primele, iar organele care reprezintă caractere mai speciale de protecție, de apărare, se dezvoltă la urmă. În felul acesta, el întrevede legea lui Baer, formulată cu peste 200 de ani mai târziu.

În urma studiilor aprofundate efectuate asupra dezvoltării animalelor, Harvey ajunge la o concluzie pe care o sintetizează în celebrul dicton „omne animal ex ovo“ (orice animal provine din ou); deși el nu a putut vedea oul de căprioară, lua drept ou, embrionul tânăr.

Prin observațiile făcute, Harvey este primul biolog care se situează pe pozițiile teoriei epigenezei.

Studiind dezvoltarea diferitelor grupe de animale, el stabilește legătura dintre ontogenie şi filogenie. „Fiecare animal în timpul formării sale parcurge aceleași trepte: el trece prin diferite trepte de organizare, devenind succesiv ba ou, ba vierme, ba embrion, apropiindu-se de perfecțiune cu fiecare fază a dezvoltării.”

Lucrarea, apărută în anul 1651, a fost scrisă la vârsta de 73 de ani, când Harvey devenise una dintre personalitățile științifice, cele mai remarcabile ale secolului al XVII-lea.

William Harvey ajunsese cunoscut în toată Europa savantă, fapt pentru care Colegiul medicilor din Londra a votat drept omagiu ridicarea unei statui cu următoarea inscripție: „Lui William Harvey, nemuritorul, pentru înfăptuirile geniului său. Colegiul medicilor din Londra i-a ridicat acest monument, pentru ca el, cel care a dat sângelui mișcare şi a făcut animalele să se nască, să-i rămână pentru veșnicie președinte așa cum a meritat-o“.

În ultimii ani ai vieții sale a fost chinuit de gută, pe care a tratat-o într-un chip cu totul ciudat: „se așeza pe balconul casei şi oricât de frig ar fi fost, îşi muia picioarele într-un lighean, cu apă până când erau aproape înghețate, ca apoi să vină lângă sobă, şi așa de mai multe ori“.

În această perioadă deși a refuzat înaltele sarcini oferite de Colegiul medicilor, el a păstrat cu membrii ei cele mai strânse relații.

În anul 1651, președintele Colegiului a adus la cunoștință membrilor că un donator anonim se oferă să asigure Colegiului, pe cheltuiala sa, o sală de adunare şi o bibliotecă. Donatorul nu era altul decât marele fiziolog.

William Harvey a fost nu numai un savant devotat laboratorului şi catedrei, ci şi un reprezentant de seamă al Renașterii, fapt ilustrat de însăși amploarea descoperirilor sale, de cultura vastă şi cunoștințele temeinice dobândite în toate domeniile științei.

După cum remarca fiziologul rusK. M. Bîkov: „William Harvey a fost mai mult decât un medic admirabil şi un cercetător neobosit, care folosea fiecare clipă liberă pentru efectuarea observațiilor şi experiențelor sale. El cunoștea numeroase limbi, era un umanist strălucit, care se adăpase din capodoperele literaturii elene şi latine, care iubea şi prețuia în chip deosebit arta, îndeosebi pictura italiană.”

William Harvey a murit la 3 iunie 1657, în vârstă de aproape 80 de ani, şi a fost înmormântat la Hampstead în Essex. Se spune că în ultimele ore care îi mai rămăseseră de trăit a urmărit liniștit alterarea pulsului său și apropierea deznodământului.

Din studiul operei marelui savant, putem afirma că acesta a reușit să elucideze problema circulației sângelui, să organizeze şi să îmbine cunoștințele sale într-o genială sinteză.

Descoperirea circulației sângelui a fost una din cele mai însemnate cuceriri ale științei care s-au făcut vreodată în anatomie şi fiziologie.

Profundele schimbări produse de această descoperire au determinat o nouă atitudine în cercetarea fenomenelor stării de sănătate şi a celor patologice. Sub influenta concepției lui Harvey s-au formulat noi teorii pentru fundamentarea științifică a intervențiilor chirurgicale şi a acțiunii medicamentelor.

Prin descoperirea circulației sângelui, William Harvey este unul din întemeietorii fiziologiei moderne.
 
Prev Next
ibn-sina-avicenna

Ibn-Sina Avicenna (Abū ʿAlī al-Ḥusayn ibn ʿAbd Allāh ibn Sīnā)(980—1037), este un reprezentant de seamă al medicinii şi biologiei arabe.Marele medic şi naturalist s-a născut în anul 980 la Buchara şi a murit în anul...

Read more

Biologi români